Personal

În seara asta am realizat că sunt un om distrus. Irecuperabil. Că cel mai probabil nu există speranță pentru mine. Mă simt mizerabil…

Am realizat că orice aș face, oricât de mult aș fugi de unele lucruri, acestea cumva mă ajung din urmă și mă fac să mă urăsc. Mă fac să mă transform în ceva ce detest.

Nu urăsc că te iubesc, deși atunci când sunt supărată pare că pot să tai și să spânzur. Bineînțeles că nu pot urî asta. Urăsc doar ce vine odată cu asta. Riscurile la care mă expun. Nu, nu-mi e teamă că mă vei răni. Am înțeles că n-o vei face. Mi-e teamă că mă vei urî. Te-am avertizat în trecut, însă tot nu înseamnă că am vreo scuză. Adevărul este că sentimentele mele sunt mai profunde decât mi-ar plăcea să recunosc. Că ți-am spus până acum că ești liber să pleci oricând, dar, sinceră să fiu, când ți-am simțit dezamăgirea din voce și confuzia, pentru prima dată mi s-a făcut teamă că o vei face. Aproape că te-aș fi rugat să n-o faci, însă m-am oprit la timp pentru că am realizat că ai avea tot dreptul. Nu te-aș învinovăți.

Nu-mi doresc decât să fie bine. Să fiu fericită. Să fii fericit cu mine. Dar eu nu sunt fericită cu mine, și te fac și pe tine să nu fii, în consecință. Încep să aberez… Adevărul e doar că nu vreau să te pierd. Și mai e ceva… Ceva ce încă descifrez. Vreau să fiu fericită, orice ar însemna fericirea asta.