De ce îmi pierd timpul de cele mai multe ori la liceu

Există oare ceva mai inutil și iritant la școală decât un profesor incompetent? Mă îndoiesc.

Nu-mi place să fiu hater și să împrăștii energie negativă, dar jur că pe acești oameni i-aș scoate din sistem în 2 timpi și 3 mișcări, după ce i-aș umili mai întâi.

Pe lângă faptul că nu-și cunosc materia și mai degrabă învață ei de la elevi decât viceversa, aceștia fură șansa unui copil de a învăța, un copil care chiar își dorește și e capabil să învețe. Iar acest lucru mi se pare de neiertat.

Sistemul nostru de învățământ este atât de corupt încât angajează oameni doar pentru a umple locuri și pe principiul „Să câștige și ei un ban”, care este extrem de ineficient și de obositor pentru elevi. Oamenii care își doresc să „câștige un ban” ar trebui să aibă studii superioare și să se documenteze, deoarece ceea ce insuflă elevilor va rămâne cu aceștia mult timp. Iar dacă ceea ce le insuflă e lipsă de respect și vorbire în necunoștință de cauză, asta vor percepe și elevii ca atare și vor face în viețile lor. Las` că merge și așa, nu?

Ca să închei într-o notă reflectivă, nu cred că există nimic mai jenant decât un elev care corectează un profesor legat de propria materie.

Homo sum et nihil humani a me alienum puto.

Scriu aici pentru că nu vreau să vorbesc cu nimeni, dar în același timp vreau să vorbesc cu cineva. Scriu, bineînțeles, pentru că din nou am clacat și am redevenit nefericită cu mine. Sunt conștientă că nu e prima dată, și de fiecare dată mi se întâmplă în circumstanțe diferite, dar din motive asemănătoare. Păi să vedem, ce ar putea fi? Comportamentul meu, aspectul și prietenii. La fel ca întotdeauna.

Comportamentul? Să zicem că sunt fraierică și îmi calc peste orgoliu pentru a reconecta vechi legături cu anumiți oameni, dar eșuez lamentabil din simplul motiv că lor nu le pasă. De ce fac oare asta? Nici eu nu știu, sunt o enigmă care mai necesită ceva elucidare. Și nici măcar nu mă cheamă Otilia.

Aseară am văzut videoclipul de la o emisiune pentru tineri unde am fost și eu intervievată, și am observat cu teroare că gura mea se mișcă și arată foarte ciudat atunci când vorbesc. Am fost atât de stânjenită când l-am văzut, încât am devenit foarte self-conscious de atunci, și de fiecare dată când deschid gura să vorbesc îmi închipui cât de oribil mă văd oamenii cu care interacționez. Pe lângă faptul că sunt o ciudată dificilă, acum mai aflu că sunt și urâtă ca dracu atunci când deschid gura. Ura pentru mine.

Și al treilea motiv, bineînțeles, prietenii vieții care parcă s-au vorbit toți să-mi facă viața un calvar fix când mi-e lumea mai dragă. De fapt, dat fiind faptul că nu pot consolida o relație de prietenie de lungă durată, s-ar putea spune că vina stă mai degrabă la mine. Și cel mai probabil nici nu aș nega acest lucru. Sunt cine sunt, dar știu și ce pot. Am ajuns la concluzia tristă că mai bine plâng de singurătate decât să mă las călcată în picioare de orice prieten bipolar care decide că are tot dreptul să se șteargă pe preșul de mine atunci când vin cu ghetele murdare de afară și le e teamă c-o să-i certe mama. În caz că nu s-a prins aluzia, „mama” e propria lor conștiință.

Sunt complexată și tristă, dar încă trăiesc. Sunt lipsită de motivație, măcar am un motiv, cum ar spune fratele Nwanda. Ok, în iubire adevărată și necondiționată nu mai cred, nici în frăție cu oameni ce nu-mi sunt rude, și nici în prietenie ce se încadrează în condițiile anterioare.

Atunci în ce cred?

Realizări făcute la sfârșitul zilei

Astăzi a fost una dintre cele mai productive zile din ultimul timp. M-am revăzut cu oameni dragi mie și care m-au învățat câte ceva la un moment dat, am creat legături mai strânse cu echipa din care fac parte și am reușit să fac doi oameni fericiți. Sunt mândră de mine.

Dar ce am realizat mai important în această zi e că nu-mi mai pasă. Te-am văzut azi și nu mi-a mai păsat că erai acolo, că te uitai la mine sau că nu, că te gândeai la mine sau că nu, că îți mai pasă de mine sau nu. Pentru că eu am început să mă vindec. Am început să trec peste și să realizez că într-adevăr am fost prea bună cu tine câteodată.

N-am să mai scriu despre tine. Vreau să mă lecuiesc și să uit că ai existat vreodată. Mă voi opri din a scrie despre tine tocmai ca să nu-mi mai ocup memoria și timpul cu tine. Pentru că sincer nu meriți. Nu știu cât de mult ai trecut peste ce am avut, sau când ai făcut asta, dar pentru mine e momentul s-o fac în totalitate. Promit că e doar începutul, și în curând tu n-o să mai exiști pentru mine. Va mai exista doar fantoma ta de care îmi voi aminti ocazional, așa cum îți amintești de un vis urât de care vrei să uiți.

Sunt fericită. Îți mulțumesc că m-ai părăsit și mi-ai dat șansa de a gusta fericirea pe deplin. Pe această cale vreau să le mulțumesc tuturor oamenilor care m-au descurajat sau aclamat, care m-au blamat sau adorat, care m-au susținut sau m-au părăsit atunci când îmi era lumea mai dragă. Pentru că fiecare în parte ați avut o contribuție în a mă ajuta să devin ceea ce sunt astăzi. Nu sunt decât o variantă updatată a mea, mai urmează multe altele, pe principiul actualizărilor de pe Magazin Play, dar dacă asta implică faptul că voi veni mereu cu ceva mai bun în fiecare nouă versiune a mea, atunci sunt mulțumită. Ce este fericirea fără mulțumire oare?

Vă mulțumesc!