Desaga moralizatoare cu care am intrat în noul an

Revin cu gânduri scrise după luni întregi de zbucium, luni în care am simțit mai mult decât oricând că nu-mi găsesc locul, că sunt stingheră oriunde m-aș duce și că nu mă cunosc cu adevărat.

După tot acest timp, aș putea spune că mă cunosc îndeajuns de bine încât să știu că mereu vor fi părți noi de descoperit din mine și lucruri de care nici nu credeam că sunt capabilă să le fac sau simt.

Timpul trece, iar acest lucru reprezintă atât o alinare, cât și o povară. Am descoperit că, deși e mai ușor să-l las să treacă peste momentele grele, e mult mai productiv să-l folosesc în avantajul meu, căci el trece și nu se mai întoarce.

Mereu am trăit așteptând ceva: un eveniment, un anotimp, o zi, un moment. Încă mai tind să fac asta, nu voi nega, însă învăț ușor-ușor să prețuiesc fiecare moment sau să îl iau așa cum vine.

Odată cu trecerea timpului, realizez că nu datorez oamenilor atât de mult pe cât obișnuiam să cred, sau că, din contră, unor oameni le datorez mult mai mult decât aveam impresia. Prin asta am ajuns să mă simt mult mai liberă și să nu mai pun atât de mult la suflet părerile altor oameni, fie ei apropiați sau nu, căci se întâmplă uneori ca oamenii să-ți vrea binele, dar să nu știe exact în ce constă acesta pentru tine.

Încrederea în oameni îmi e din ce în ce mai mică, însă oamenii încă mă mai surprind prin bunătatea lor, de aceea îi iubesc și continui să cred că sunt preponderent buni. E adevărat și că păstrez distanța mult mai mult față de ei acum, fără să mai simt nevoia de a mă împrieteni cu toți sau a le mai oferi gratuit șanse. Iubesc oamenii, într-adevăr, însă prefer s-o fac de la distanță, căci mă fascinează și obosesc în egală măsură, balanța chiar tinzând să încline către cea din urmă.

Sistemul meu de „fără așteptări” e încă în picioare și funcționează, chiar dacă realizez că și acest mecanism de autoapărare va înceta la un moment dat să mai fie productiv.

Datorită ultimelor luni, am învățat să-mi redeschid inima și să-i mai dau o șansă la fericirea de care se îndoia cu atâta patimă în urmă cu aproape un an. Am învățat că, în ciuda aparențelor, doi oameni diferiți se pot întâlni la mijloc atunci când chiar își doresc, și că prin diferențe înveți cele mai multe lucruri.

2018 a fost un an extrem de solicitant pentru mine din toate punctele de vedere, însă a fost, în același timp, anul în care am învățat cele mai multe lucruri atât despre mine, cât și despre viață.

Deși mi-am găsit răspunsul la o sumedenie de întrebări, încă mai sunt multe ale căror răspunsuri se lasă căutate și pe care sper să le aflu ușor-ușor, pe măsură ce viața îmi va crea și mai multe mistere de elucidat.

Scrisoarea pe care n-ai vrea s-o primești de la altcineva, tocmai de aceea ți-o oferi tu însăți

Nu vorbi despre asta, nu plânge din cauza asta, doar scrie. Scrie ca și când asta ți-ar rezolva toate problemele. Ca și când lumea ta ar deveni mai bună dacă o faci. Oricum ai tu grijă să o înrăutățești.

Ești motivul propriei nefericiri, și știi asta. Continuă să fii sensibilă și asta te va distruge. Ridică zidul și rămâi singură. Hotărăște-te odată! Ai crezut că știi deja ce vrei. Pentru un timp, chiar așa a și fost. Acum, însă, ți-ai pus iarăși armura. Armura de învingătoare? Armura de învinsă, mai degrabă.

În loc să rezolvi problema, o înrăutățești. Petreci prea mult timp în capul tău, și reîncepe să devină dăunător. Iarăși te pui pe tine la zid. Iarăși te lovești pe tine și protejezi ceilalți oameni. Nici măcar nu-i protejezi de ceva important. Îi protejezi de tine și de gândurile tale negative.

Ai obosit să mai vorbești despre asta, și știi. De fapt, nici n-ai vorbit vreodată despre asta în întregime. Și probabil că nici n-o s-o faci vreodată. E mult mai ușor s-o ții în tine și să te prefaci că nu există.

Nimeni n-o să te cunoască vreodată cu adevărat. Ești deschisă doar până unde rămâi în siguranță. În rest, ești baricadată pe dinăuntru, singură și confuză. Speriată că nu va trece vreodată. Că te vei simți așa mereu. Că deja durează de prea mulți ani.

Cauza o știi. Sau măcar o bănuiești. Dacă acum câteva luni erai împăcată cu asta și puteai gândi la rece, acum nu mai e așa. Acum nu mai ești detașată, ci din contră. Ești în miezul problemei. Ești miezul problemei. Uite cum lovești iarăși în tine.

Adevărul e că știi că, oricâtă putere ai avea în tine, în psihic nu vei avea niciodată. De ce? Pentru că tu consideri psihicul cel mai mare atuu al unui om, pe care tu nu-l deții la nivelul așteptărilor tale. Așteptări care, apropo, sunt doar față de tine. Restul oamenilor sunt foarte ușor de acceptat așa cum sunt.

Poate că înainte îți celebrai și calitățile psihice. Acum nu. Acum refuzi să le mai vezi. Nu, nu crezi că ești că ești proastă. Crezi că ești prea dificilă ca să merite efortul. Că nu știi să iei lucrurile ca atare. Că ai prea multe așteptări de la oameni și de la viață. Că ești prea naivă. Că ai prea multă încredere în oameni. Că lumea ta e colorată. Totuși, chiar e colorată? Sau e doar un panou multicolor în spatele căruia se ascunde de fapt un dezastru?

Uff, iarăși uiți că lumea nu se-nvârte-n jurul tău. Copil mic și râzgâiat, ce ne facem cu tine?

Cum am aflat că nu ești singur dacă te ai pe tine

Unde ți-e singurătatea, suflet mic și răvășit? Credeai că vei trăi în solitudine atâta amar de vreme? Te-ai înșelat din nou. Nu ți-am spus să nu-ți mai faci așteptări? Ba ți-am spus, în repetate rânduri chiar. Numai că tu, prin așteptări, te-ai gândit numai la cele pozitive. Repercusiunile le-ai păstrat în minte, oricum. „Ca să nu fiu dezamăgită după”, ți-ai spus.

Ei bine, iată-te aici. Așteptările pozitive n-au existat, așa că uimirea a fost cu atât mai mare cu cât ai descoperit că există oameni pe sufletul tău chiar și-n acest colț îndepărtat al lumii.

Ești fericită? Că ar trebui. Eu sunt pentru tine. Cum adică care eu? Nu suntem aceeași persoană? Mă refer la mine, partea rațională care privește din umbră. Cea care analizează fiecare părticică din tine. Sunt fericită că ai reușit să obții ceea ce-ți doreai cu atâta ardoare de atâta timp: independență. Și-o folosești bine, drago. Sunt mândră de tine.

Știu că uneori ai nevoie de încurajare. Așa că iat-o. Cine să te încurajeze mai bine decât tu însăți? Numai tu te cunoști suficient de bine încât să știi de ce ai nevoie. Chiar dacă uneori nu pare așa, tu deții răspunsurile.

Ești abia la început de drum, copilă. Dar acum știi că poți s-o faci. N-o mai spui doar ca să te încurajezi. O spui pentru că, de data asta, o știi. Tot nu ești mândră de tine? Mai ai destule să-ți demonstrezi. Toate la timpul lor. Nu-ți face griji, doar trăiește în moment. Și fii prezentă. Mereu prezentă.

 

Towards overthinking things

Cine erai înainte ca oamenii din jur să-și pună amprenta asupra ta? Cine erai înainte să experimentezi dezamăgiri, tristeți, adevăruri dureroase? Cum era viața ta înainte să te maturizezi? Mă tot întreb…

Oare e naivitate să continui să crezi în oameni? E ireal. Ai spune că la un moment dat te-ai învăța minte. Prostii. Tu crezi doar ce-ți place. Te-ntrebi dacă nu cumva ai rata mai multe șanse dacă ai ridica iarăși zidul. Încerci să rămâi deschisă, dar numai pe jumătate. „Vă arăt numai ce vreau să vedeți. Restul e al meu.”

Mintea ți-e în toate părțile. Și-ți spui că e în regulă. Nu trebuie să ai toate răspunsurile acum. Acționezi în funcție de cum crezi că e mai bine. Eh, și dacă ți-o iei iar în bot? Viața merge înainte. Îți repeți că vei mai fi de multe ori rănită, și încerci să îmbrățișezi asta. Nu prea funcționează. Fugi de sentimente. Acolo-i zidul. Nu ești pregătită să-l dărâmi. Și nici nu ești sigură că ai vrea, oricum. La ce bun? Ca să-l reconstruiești apoi cu lacrimile și sudoarea inimii care-ncearcă să se recalibreze?

N-ai mai plâns de mult. Și ești mândră. Inima nu te mai doare la fel ca înainte. Doar nu mai are pentru cine, nu? Greșit. Câteodată doare pentru tine. Și totuși, nu mai sunt lacrimi. Ai crescut, sau poate doar le împingi și mai mult în străfundul sufletului. Gândești prea mult, copilă. Te-ai maturizat, și totuși încă mai ai o doză de inocență nocivă. Presupun că e parte din farmecul tău. Și știi și tu că nu ești pregătită s-o pierzi. Poate că nu vei fi niciodată pregătită. Și poate că, așa, va rămâne mereu parte din farmecul tău. N-ai de unde ști. Nu mai bagi mâna-n foc pentru nimic.

În curând vei fugi departe. Și speri că va fi un refugiu. Nu ai spus că-ți dorești să iei o pauză de la tot și doar să pleci? Poate-ți vei găsi răspunsurile până te întorci. Sau poate nu. Timpul va decide.

„I launch my fragrance called „Integrity”,

I sell the fact that I can`t be bought.”

(Dez)nădejde

A trecut ceva timp. 오랜만이야, cum ar spune coreeanul. Long time no see, cum ar spune englezul. Oricum s-ar spune, un lucru e sigur: a trecut ceva timp de când nu mi-am mai pus pe hârtia virtuală gândurile rătăcitoare. Ba mai mult, parcă nici în muzica din căști nu am mai încercat să le regăsesc. De parcă aș fi încercat să le estompez cumva, să le curm existența. Fără succes, totuși. Nu am spus tot eu că am îmbrățișat faptul că mereu voi gândi prea mult?

Timpul trece, iar pe mine încep să mă copleșească schimbările la care sunt și voi fi supusă. Pe de o parte, îmi spun că o schimbare este întotdeauna benefică dacă voi ști cum să profit de ea. Pe de altă parte, mi-e teamă că nu voi fi capabilă să o înfrunt cum se cuvine. În ultimă instanță, împing gândurile de acest fel undeva în străfundul minții, amânând încă puțin ideea plecării.

Cu toate acestea, simt nevoia de a mă redescoperi. Simt că am nevoie de această perioadă pentru a-mi da seama cine este Betty cu adevărat, ce vrea și ce are de oferit. Simt că astăzi sunt puțin mai aproape de mine însămi decât ieri, dar mai simt că îmi doresc să mă apropii și mai tare și să-mi dau seama ce-mi lipsește, care e piesa de puzzle lipsă pe care nu am conștientizat decât târziu că nu o mai am.

În punctul acesta al vieții, nu aleg decât să-mi înfrunt temerile și să continui să evoluez constant. Până la urmă, întunericul nopții trece, iar soarele își face mereu apariția în cele din urmă.

Sentimente mediocre

Unul dintre lucrurile de care m-am săturat și care ar putea fi schimbat este mediocritatea interacțiunilor dintre oameni.

În ultimul timp nu am putut decât să observ cum oamenii nu-și mai dau silința să facă o relație de orice fel să funcționeze, ca și cum toată lumea a obosit sau a devenit foarte egoistă și nimeni nu mai stă să-și analizeze propriile acțiuni și să-și dea seama de cum se proiectează acestea pe oamenii din jur.

Tinerilor pur și simplu pare să nu le mai pese de cei din jur așa cum o făceau înainte. Să fie vârsta de vină, sau pur și simplu era vitezei în care trăim?

Oamenii ascultă ca să răspundă. Rar se mai empatizează cu adevărat. Cu toții se axează pe ei înșiși. Aici mă auto-includ și eu.

Deși promovez ideea de a avea grijă de tine însuți și de a te pune pe primul loc, nu pot susține egoismul care ne face să ne punem și pe al doilea loc, și al treilea, egoism care ne face să ne proiectăm defectele în ceilalți, să ne închidem în noi pentru a nu fi răniți, să pierdem o parte din conștiință.

Poate că suntem imaturi, însă nu mă pot abține să nu mă gândesc că imaturi eram și acum câțiva ani, și totuși lucrurile nu stăteau așa. Poate că inocența cu care priveam viața atunci împiedica egoismul să apară, iar maturitatea a fost de fapt cea care i-a lăsat o portiță de intrare, maturitate rezultată de multe ori din experiențe nefaste.

Nu știu ce concluzie aș putea trage de pe urma acestor gânduri adunate ce au hotărât să iasă în sfârșit la suprafață. Un lucru e sigur: eu voi lupta să înlătur egoismul și mediocritatea din viața mea, pentru că acestea nu duc decât la o viață mediocră, cu sentimente îmbuteliate sau inexistente. Iar eu nu aș putea trăi așa.

Mesaj adresat laturii mele pesimiste

Încă există oameni care…

Încă există oameni care ajută fără să ceară nimic în schimb.

Încă există oameni care râd la glumele tale chiar și atunci când nu sunt așa de bune.

Încă există oameni care gustă fericirea așa cum o guști și tu.

Încă există oameni frumoși și sinceri.

Încă există oameni pentru care merită să rămâi cu inima deschisă.

Încă există oameni care te acceptă așa cum ești, iar tu nu trebuie să mai încerci așa de tare, copilă. Vor veni vremuri bune pentru tine. De fapt, vremuri bune sunt și acum, doar că ești prea ocupată să trăiești pentru a realiza asta.

Atâta timp cât continui să ieși din zona de confort, vremurile bune nu vor înceta să apară. Așa că nu-ți face griji de oameni. Trăiește pentru tine și acumulează experiențele pe care ți le dorești. În timp, îți vei da seama de cât de prețioase sunt acele experiențe.

Ieși singură, ai grijă de tenul tău, fă-ți prieteni noi, petrece timp cu cei vechi, râzi mult și tare, fă sport și fii fericită. Vorbește cu oamenii ăia cu care ai vrea să te împrietenești, dar ți-e prea rușine. Cumpără-ți hainele alea care nu-s stilul tău, dar pe care ai vrea, în secret, să le porți. Mănâncă înghețata aia chiar dacă știi că te vei murdări ca un porc. Fii amabilă cu oamenii care nu-s amabili cu tine. Cântă din inimă, fără să-ți mai faci griji de cum se aude din afară. Crezi în oameni și fii deschisă. Mereu deschisă față de orice oportunitate vei avea în față. Viața nu va mai fi niciodată așa de ușoară cum e acum. Profită de fiecare clipă.

Fii în fiecare zi cea mai bună versiune a ta. Iar când obosești, fă un pas în spate și privește ce ai construit cu tine însăți până acum și gândește-te la lucrurile minunate ce nu ți s-au întâmplat încă.

Cu drag,

Eul interior care încearcă să aibă grijă de tine.

Bucuria de a trăi

Uitându-mă prin pozele vechi, am realizat ceva ce ar fi trebuit să realizez acum mult timp: nu voi fi niciodată mai tânără, mai frumoasă, mai liberă decât acum. Și nu vreau să trebuiască să îmbătrânesc ca să realizez cât de frumoasă eram în floarea vârstei.

Am dat din întâmplare peste albumele de poze de anul trecut și am descoperit că tânăra din acele fotografii zâmbea atât de frumos, câteodată ca un copil ce primește un iepuraș de ciocolată, câteodată ca o tânără ce privește sfioasă, dar curioasă, viața.

Un an întreg a trecut în care eu nu m-am mai simțit copil. Privind în spate, acele vremuri mi se par așa de îndepărtate, încât acum aproape că le neg existența. Însă ele au existat. Iar eu m-am simțit atât de matură, atât de copleșită de responsabilități, atât de bulversată de partea mai puțin strălucitoare a vieții, încât, la un moment dat, am uitat cine sunt și care este, de fapt, lumea în care trăiesc.

De câteva luni, însă, simt că mi-am recăpătat aripile. Simt că pot face orice. S-a reîntors încrederea că pot schimba lumea, chiar dacă e vorba numai de lumea mea. Și s-a reîntors și o bună parte din stima de sine pierdută. Încă mai am de recuperat, dar sunt pe drumul cel bun.

De asemenea, acum eu sunt singura persoană pe care o mai romantizez. Cântecele de dragoste despre care am mai vorbit tot despre mine sunt. Am renăscut sub zăpada rece și gerul crunt, iar primăvara a venit și-n sufletul meu.

Vor mai veni și alte anotimpuri? Bineînțeles. Dar, de data asta, sunt pregătită să le înfrunt. Sunt pregătită să văd ce are viața de oferit.

DSC_0668