Sentimente mediocre

Unul dintre lucrurile de care m-am săturat și care ar putea fi schimbat este mediocritatea interacțiunilor dintre oameni.

În ultimul timp nu am putut decât să observ cum oamenii nu-și mai dau silința să facă o relație de orice fel să funcționeze, ca și cum toată lumea a obosit sau a devenit foarte egoistă și nimeni nu mai stă să-și analizeze propriile acțiuni și să-și dea seama de cum se proiectează acestea pe oamenii din jur.

Tinerilor pur și simplu pare să nu le mai pese de cei din jur așa cum o făceau înainte. Să fie vârsta de vină, sau pur și simplu era vitezei în care trăim?

Oamenii ascultă ca să răspundă. Rar se mai empatizează cu adevărat. Cu toții se axează pe ei înșiși. Aici mă auto-includ și eu.

Deși promovez ideea de a avea grijă de tine însuți și de a te pune pe primul loc, nu pot susține egoismul care ne face să ne punem și pe al doilea loc, și al treilea, egoism care ne face să ne proiectăm defectele în ceilalți, să ne închidem în noi pentru a nu fi răniți, să pierdem o parte din conștiință.

Poate că suntem imaturi, însă nu mă pot abține să nu mă gândesc că imaturi eram și acum câțiva ani, și totuși lucrurile nu stăteau așa. Poate că inocența cu care priveam viața atunci împiedica egoismul să apară, iar maturitatea a fost de fapt cea care i-a lăsat o portiță de intrare, maturitate rezultată de multe ori din experiențe nefaste.

Nu știu ce concluzie aș putea trage de pe urma acestor gânduri adunate ce au hotărât să iasă în sfârșit la suprafață. Un lucru e sigur: eu voi lupta să înlătur egoismul și mediocritatea din viața mea, pentru că acestea nu duc decât la o viață mediocră, cu sentimente îmbuteliate sau inexistente. Iar eu nu aș putea trăi așa.

Mesaj adresat laturii mele pesimiste

Încă există oameni care…

Încă există oameni care ajută fără să ceară nimic în schimb.

Încă există oameni care râd la glumele tale chiar și atunci când nu sunt așa de bune.

Încă există oameni care gustă fericirea așa cum o guști și tu.

Încă există oameni frumoși și sinceri.

Încă există oameni pentru care merită să rămâi cu inima deschisă.

Încă există oameni care te acceptă așa cum ești, iar tu nu trebuie să mai încerci așa de tare, copilă. Vor veni vremuri bune pentru tine. De fapt, vremuri bune sunt și acum, doar că ești prea ocupată să trăiești pentru a realiza asta.

Atâta timp cât continui să ieși din zona de confort, vremurile bune nu vor înceta să apară. Așa că nu-ți face griji de oameni. Trăiește pentru tine și acumulează experiențele pe care ți le dorești. În timp, îți vei da seama de cât de prețioase sunt acele experiențe.

Ieși singură, ai grijă de tenul tău, fă-ți prieteni noi, petrece timp cu cei vechi, râzi mult și tare, fă sport și fii fericită. Vorbește cu oamenii ăia cu care ai vrea să te împrietenești, dar ți-e prea rușine. Cumpără-ți hainele alea care nu-s stilul tău, dar pe care ai vrea, în secret, să le porți. Mănâncă înghețata aia chiar dacă știi că te vei murdări ca un porc. Fii amabilă cu oamenii care nu-s amabili cu tine. Cântă din inimă, fără să-ți mai faci griji de cum se aude din afară. Crezi în oameni și fii deschisă. Mereu deschisă față de orice oportunitate vei avea în față. Viața nu va mai fi niciodată așa de ușoară cum e acum. Profită de fiecare clipă.

Fii în fiecare zi cea mai bună versiune a ta. Iar când obosești, fă un pas în spate și privește ce ai construit cu tine însăți până acum și gândește-te la lucrurile minunate ce nu ți s-au întâmplat încă.

Cu drag,

Eul interior care încearcă să aibă grijă de tine.

Alice în Țara Minunilor

Grația unui simplu gest

Bucuria de a trăi

Uitându-mă prin pozele vechi, am realizat ceva ce ar fi trebuit să realizez acum mult timp: nu voi fi niciodată mai tânără, mai frumoasă, mai liberă decât acum. Și nu vreau să trebuiască să îmbătrânesc ca să realizez cât de frumoasă eram în floarea vârstei.

Am dat din întâmplare peste albumele de poze de anul trecut și am descoperit că tânăra din acele fotografii zâmbea atât de frumos, câteodată ca un copil ce primește un iepuraș de ciocolată, câteodată ca o tânără ce privește sfioasă, dar curioasă, viața.

Un an întreg a trecut în care eu nu m-am mai simțit copil. Privind în spate, acele vremuri mi se par așa de îndepărtate, încât acum aproape că le neg existența. Însă ele au existat. Iar eu m-am simțit atât de matură, atât de copleșită de responsabilități, atât de bulversată de partea mai puțin strălucitoare a vieții, încât, la un moment dat, am uitat cine sunt și care este, de fapt, lumea în care trăiesc.

De câteva luni, însă, simt că mi-am recăpătat aripile. Simt că pot face orice. S-a reîntors încrederea că pot schimba lumea, chiar dacă e vorba numai de lumea mea. Și s-a reîntors și o bună parte din stima de sine pierdută. Încă mai am de recuperat, dar sunt pe drumul cel bun.

De asemenea, acum eu sunt singura persoană pe care o mai romantizez. Cântecele de dragoste despre care am mai vorbit tot despre mine sunt. Am renăscut sub zăpada rece și gerul crunt, iar primăvara a venit și-n sufletul meu.

Vor mai veni și alte anotimpuri? Bineînțeles. Dar, de data asta, sunt pregătită să le înfrunt. Sunt pregătită să văd ce are viața de oferit.

 

Ambiguu

Cu fiecare zi care trece, mă mențin din ce în ce mai puțin pe linia de plutire. Ce se întâmplă cu mine? De ce duc mereu lupte cu mine însămi? De ce tot uit să-mi fiu aliat, și devin în schimb propriu-mi inamic?

Ce doare, mai exact? Unde sunt răspunsurile pe care credeam că le-am avut până acum? S-au împrăștiat odată cu gândurile aiurite ce par să nu-mi mai dea pace. Gândesc prea mult. Oare așa voi fi mereu? Incapabilă să-mi opresc amalgamul de gânduri ce apare mereu neinvitat și nedorit.

M-am schimbat mult, și totuși simt că am rămas la fel. Paradoxal. Nimic nou sub soare. Doar același copil speriat și nesigur. Încearcă să prindă aripi, și zboară câte puțin cu stângăcie, pentru ca în final să cadă la pământ și să realizeze că nu a înaintat de fapt mai deloc. Dar continuă să încerce. De ce? Pentru că adevărata realizare nu constă în cât a înaintat, ci în zborul propriu-zis. Pentru că cea mai mare fericire o trăiește atunci când plutește liniștit în aer. Când revine pe pământ, însă, se izbește de realitatea cruntă și de aceleași lupte.

Copilul a obosit. Simte nevoia de o pauză. Realizează, totodată, că viața e cel mai îndepărtat concept de repaus. Se va odihni doar atunci când va ajunge în mormânt. Și plănuiește să se mai joace mult și bine până acolo. Până la epuizare.

„La colț de stradă,
Atât de singură ai stat.
Știu, nu e nimeni,
Nimeni nu e vinovat.”