Mă simt de parcă nu aș mai fi scris de o eternitate. Cum de am reușit oare să neglijez cel mai nobil obicei de-al meu? Explicația e destul simplă: sunt nevoită să mă înconjor de activități ce nu au pic de poezie în ele, care mă desensibilizează și pe mine într-o oarecare măsură.
Nu mai cânt din inimă, nu mai plâng de fericire, nu mai am suficientă energie de investit în relațiile cu oamenii. Încep să semăn din ce în ce mai mult cu un roboțel. Problema este, însă, că mă simt asaltată în același timp de presiunile pe care această perioadă mi le aduce. Ce altceva pot face decât să mă adaptez? Mi-e doar teamă că, la finalul acestor praguri, nu mă voi mai regăsi pe mine.
Simt că nu pot evolua în această perioadă așa cum mi-aș dori. De ce? Pentru că trebuie să petrec ore în șir tocind informații din care nu voi rămâne cu mai nimic la finalul zilei, doar cu o diplomă și o strângere de mână.
Mi-aș dori să mai am timpul liber de altădată, să pot investi iarăși în mine, să mă dezvolt ca persoană și să cunosc oameni noi, să învăț lucruri noi care chiar să mă atragă, să redescopăr frumosul. Din păcate, însă, acestea rămân doar în stadiul de visuri, deoarece acum sunt ocupată să mă lupt cu realitatea nemiloasă care mă privează de aceste plăceri.
ziduldeclestar 